Până azi am tăcut cu bine. Dar nimeni nu ne învață cum să procedăm de acum încolo. Că doar avem de unde: în debaraua cuvintelor dorm atâtea muțenii studioase. Și nimeni nu ne aruncă nicio tăcere. Cât de mică. Niciuna nu mai e urgentă. Or, dacă nimic nu mai e de așteptat, nu mai e nimic de tăcut. Cum s-a ajuns aici? O recapitulare n-ar fi inutilă: nespusele toate s-au împânzit însă de-a lungul unei intuiții tresărite. Iar liniștea cade greu în mijlocul unui cuvânt; unul erupt acum, dar nu din adâncul propriilor lui sunete, ci din tăcerea dimprejur; și fără să scape din surdină zvâcnirile unui verb. Apoi, dintr-o zicere într-alta, vin în lume graiuri noi: reluări ale Cuvântului neînceput. Nu e Dumnezeu încer-carea zilnică de a aduce binele pe lume?
Dar noi? Adamul edenic primește sarcina de a numi cele supuse văzului. Şi numind, el nu instituie o realitate și nici nu o validează. Are cine. Și-o dezvăluie însă, regăsind-o ca mirare. O întețește, o complică, o conturează, o provoacă. Intensifică lumea botezând-o. Adam ne dă nume ca să ne dea cuvântul. Or, substantivele nu capturează lucrurile desemnate. Le cointeresează. Denumind, Adam nu decretează: implică, sugerează, compară. Lărgeşte latențele realului, mărindu-i umbrela de adevăr.
- fragment din Prolog