„Un cititor sau o cititoare, văzând subiectul acestui volum, poate să se întrebe: de ce o carte despre Maniu și relațiile sale cu britanicii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? Răspunsul stă în principal în natura documentelor adunate în această colecție. Viața lui Maniu se distinge ca un exemplu de probitate și principii, de care duc mare lipsă mulți dintre politicienii de astăzi. Ea este, în același timp, emblematică pentru nivelurile de triumf și de tragedie care marchează istoria României. Într-adevăr, cariera lui Maniu este elocventă în acest sens.
(...)
Rolul decisiv al lui Maniu în crearea României Mari a fost confirmat prin alegerea sa ca președinte al Consiliului Dirigent, care a administrat Transilvania din 2 decembrie 1918 până la 4 aprilie 1920, dată la care conducerea provinciei a fost transmisă către București. La 9 august 1919, a fost ales președinte al Partidului Național – nume sub care a fost cunoscut după Unire -, iar în octombrie 1926, la fuziunea acestuia cu Partidul Țărănesc, Maniu a devenit președinte al Partidului Național Țărănesc. În noiembrie 1928, a condus partidul la victorie în alegerile generale și a ocupat funcția de prim-ministru. Maniu a urmat modelul preelectoral tradițional, numind noi prefecți de județe dintre liderii organizațiilor locale ale Partidului Național Țărănesc. În același timp, el a înlăturat cenzura asupra tuturor publicațiilor și a limitat ingerințele personalului administrativ și ale poliției în procesul de votare. Național-țărăniștii au fost aduși la putere de un val de sprijin fără precedent, datorită promisiunii de a descentraliza administrația guvernamentală și de a asigura drepturi civile și politice pentru toți cetățenii. Ei au câștigat 77,76 % din voturi și 348 de locuri în Parlament (din 387), în timp ce liberalii i-au urmat pe poziția a doua, cu 6,55% și 13 locuri.”
- Dennis Deletant în Prefață