Victimele terorii comuniste arestați, torturați, întemnițați, ucisi ● Dicționar A-B completare

Pret: 
42,00
TVA Inclus
Titlu: 
Victimele terorii comuniste arestați, torturați, întemnițați, ucisi ● Dicționar A-B completare
Title: 
Victims of communist terror arrested, tortured, imprisoned, killed ● Dictionary A-B completion
Autori: 
IONIȚOIU, Cicerone;
Seria: 
Documente. Istorie. Mărturii
An aparitie: 
2015
Nr. pagini: 
450
Format: 
B5
Disponibila: 
Da
ISBN: 
978-973-109-532-5

Prefaţă la o carte fără sfârşit

 

Am avut şansa de a-l întâlni prima dată pe domnul Cicerone Ioniţoiu prin anul 2000, la unul dintre simpozioanele organizate de Academia Civică la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetu Marmaţiei. Cunoscând preocupările sale, i-am oferit atunci primele două numere din Anuarul Institutului de Istorie Orală din Cluj-Napoca. A fost foarte bucuros pentru că, locuind la Paris, nu avea acces la multe dintre publicaţiile care apăreau în ţară şi îl interesau.

După mai mulţi ani, mai exact la 1 iulie 2007, ne-am reîntâlnit în Bucureşti, în casa domnului Liviu Tudoraş, la rândul său fost deţinut politic şi bun prieten al domnului Ioniţoiu. Deşi eram doar un tânăr cercetător, iar Domnia Sa un istoric „consacrat”, cu stagii de cercetare consistente în arhive, dar şi cu o bogată experienţă de detenţie, m-a surprins că era la curent cu ce publicasem până atunci. Am remarcat, de asemenea, memoria sa extraordinară. Am menţionat câteva nume de foşti deţinuţi care mă interesau şi, cu promptitudine, mi-a oferit o serie de informaţii despre ei.

Ulterior, la propunerea domnului Liviu Tudoraş, am avut onoarea să îngrijesc, împreună cu Andrei Lascu, colegul meu de atunci de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, prima parte a memoriilor domnului Ioniţoiu, care au apărut în 2008 la editura Polirom (Memorii I. Din ţara sârmelor ghimpate). În 10 septembrie 2008, volumul s-a lansat la Bucureşti şi, profitând de prezenţa lui în ţară, împreună cu Andrei Lascu, am vizitat Fortul 13 Jilava, unde am realizat şi un amplu interviu despre experienţa sa de detenţie. A fost prima şi ultima sa vizită în temuta închisoare, după eliberarea din 1964.

În 2009 a venit din nou în ţară, cu ocazia acordării de către Primăria şi Consiliul Local al Municipiului Craiova a titlului de Cetăţean de Onoare, însă starea de sănătate nu i-a mai permis să revină şi în 2011, când editura Polirom a publicat volumul II al Memoriilor, Drama României văzută din exil.

Dacă ani de zile şi-a concentrat energia pentru a scrie despre alţii, dovedind un altruism deosebit, în cele două volume de memorii şi-a relatat în special propriile experienţe, cu toate că în numeroase pagini sunt prezentaţi şi mulţi dintre cei care i-au fost alături în lupta de o viaţă împotriva comunismului. În opinia noastră, faptul că a găsit timpul necesar pentru a-şi scrie memoriile a fost extrem de benefic, pentru că astfel a ieşit la iveală o personalitate fascinantă. Câteva repere din biografia sa pot convinge pe cititorii volumului de faţă de acest lucru.

Cicerone Aristotel Traian Ioniţoiu s-a născut în Craiova, la 8 mai 1942. A urmat, în timpul războiului, cursurile Colegiului Naţional „Carol I” din localitate, iar ulterior Facultatea de Litere şi Filosofie în Bucureşti. A ales de tânăr să se implice în politică şi în 1943 a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc. A participat la numeroase manifestaţii şi evenimente politice, impunându-se ca un important lider de opinie în rândurile tinerilor ţărănişti.

Ca şi alţii în acea vreme, a sesizat pericolul pe care îl reprezenta comunismul şi a încercat să aibă un rol în organizarea unei opoziţii coerente la acesta. Ca urmare a acestor demersuri, a intrat în vizorul organelor de represiune şi, pentru a nu fi arestat, a fost nevoit ca la sfârşitul lunii martie 1945 să abandoneze temporar cursurile facultăţii şi să plece din Bucureşti pentru a se pune la adăpost. A revenit în capitală şi, în 18 iulie 1945, a asistat la un discurs ţinut de Iuliu Maniu în faţa studenţilor, care l-a influenţat radical.

A plecat apoi la Craiova şi în 27 iulie a fost arestat pentru că multiplicase şi difuzase împreună cu alţi doi colegi o declaraţie făcută presei în 19 iulie 1945 de Iuliu Maniu. După cinci zile de anchete brutale în beciul Siguranţei a fost eliberat. Era prima, dar nu ultima experienţă de acest fel. Deşi scopul intervenţiei autorităţilor a fost acela de a-l intimida, a continuat „propaganda ostilă” la adresa regimului, motiv pentru care, în mai puţin de o lună, a intrat iar în atenţia Siguranţei, care se pregătea să îl aresteze din nou. A fugit şi s-a ascuns la o serie de colegi din judeţul Gorj, până în septembrie. S-a întors acasă, convins că pericolul a trecut, dar în 16 septembrie 1945 a fost din nou arestat, până la 21 septembrie. Imediat după eliberare a fost răpit de pe stradă de N.K.V.D. şi anchetat pentru alte câteva zile.

Toate aceste experienţe nu l-au timorat şi, ajuns preşedinte al studenţilor naţional-ţărănişti de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, s-a implicat în organizarea de manifestaţii studenţeşti în Bucureşti şi în ţară şi mai ales în organizarea manifestaţiei promonarhiste din Piaţa Palatului Regal, din 8 noiembrie 1945, după care a şi fost arestat pentru a treia oară în decursul acelui an.

Şi-a continuat activitatea şi în 18 mai 1946 a aflat că s-a emis pe numele său un mandat de arestare, iar după 20 mai s-a publicat în ziare trimiterea în judecată a unui lot de 20 de persoane, printre ca­re figura şi el, ca organizator al manifestaţiei monarhiste din 10 mai 1946, din Bucureşti. S-a refugiat în Munţii Piatra Craiului, alături de alţi colegi şi a continuat să se implice activ în pregătirea campaniei electorale din 1946 şi în reorganizarea tineretului universitar. A revenit frecvent în Bucureşti pentru a multiplica manifeste de protest împotriva falsificării alegerilor şi a valurilor de arestări care au urmat.

La 28 iunie 1947 a fost arestat, a trecut prin anchete la Ministerul de Interne, Văcăreşti, Calea Rahovei şi a fost condamnat alături de Corneliu Coposu. Prin sentinţa 412/26.03.1948 a primit o pedeapsă de 1 an şi 6 luni de închisoare, pe care a executat-o la Aiud, până în 8 mai 1948, când a fost eliberat în urma unei reduceri de pedeapsă.

Ulterior a organizat o serie de acţiuni de ajutorare şi aprovizionare cu alimente a colegilor din penitenciarul Aiud. În martie 1949 a fost din nou pus sub urmărire, iar în 15/16 august 1949 a fost arestat şi dus la Securitatea din Giurgiu (era profesor în comuna Purani şi se implicase în multiplicarea de materiale doctrinare ale P.N.Ţ.). A trecut pe la Ministrul de Interne, unde a fost anchetat violent, dar şi prin arestul din Calea Rahovei şi Jilava, alături de alţi tineri din „lotul T.U.N.Ţ.” (Tineretul Universitar Naţional-Ţărănesc).

Procesul lotului a avut loc în octombrie 1950 şi el, ca recidivist, a primit 5 ani. A executat pedeapsa la Jilava, Peninsula (unde s-a opus muncii silnice şi a fost frecvent pedepsit cu carcera), Poarta Albă (adus aici de la Peninsula pentru că era grav bolnav), Oradea (unde a fost transferat după o grevă a foamei prelungită) şi Jilava. A fost eliberat în 10 august 1954, dar a rămas în atenţia Securităţii care l-a chemat periodic la anchete. Pentru a-şi putea câştiga existenţa, dar şi pentru a i se pierde urma, a lucrat în numeroase locuri din ţară ca muncitor necalificat, zugrav, vopsitor, cazangiu, caloriferist, instalator, manipulant, dulgher ş.a.

A fost arestat din nou în 8 mai 1961 şi dus la Uranus, până în 27 februarie 1962, când, în urma unui nou proces, a fost condamnat la 8 ani. În 11 februarie 1963 i s-a intentat un alt proces şi a mai primit alţi 6 ani de închisoare. A fost eliberat în 29 iulie 1964, în urma Decretului 411. Avea 40 de ani şi un sfert din viaţă (10 ani) îi petrecuse în închisori, executând o parte din cele 6 condamnări care însumau în total peste 24 de ani.

După eliberare a continuat peregrinările prin ţară, s-a angajat la exploatări miniere şi a fost trimis în diverse locuri de muncă, fiind în continuare sub supravegherea permanentă a Securităţii. După îndelungi insistenţe, în 1970 a reuşit să se mute cu serviciul în Bucureşti, unde imediat a şi reluat contactele cu foştii colegi de partid: Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Victor Coconeţi ş.a.

Datorită şicanelor şi presiunilor la care l-au supus permanent autorităţile, după Actul Conferinţei de Securitate şi Cooperare în Europa din 1975 s-a hotărât să plece în Occident. Au urmat patru ani în care a făcut numeroase memorii în ţară şi străinătate, a cerut permanent audienţe la Comitetul Central al Partidului Comunist Românşi chiar a făcut greva foamei în sediul acestuia. A fost permanent supravegheat de Securitate şi chiar invitat la un cabinet de psihiatrie pentru un control medical, invitaţie pe care i-a trimis-o lui Nicolae Ceauşescu, menţionând că mai degrabă i-ar fi necesar lui acest control.

După îndelungi insistenţe şi presiuni din exterior, inclusiv o intervenţie din partea preşedintelui Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, în 31 august 1979 a primit paşaportul pentru Franţa, iar în 12 septembrie 1979 a reuşit să plece din România. Avea ascunse în pingelele pantofilor mai multe microfilme cu mii de informaţii despre cei care suferiseră sau muriseră în gulagul românesc.

Plecarea din România însă nu a reprezentat şi o îndepărtare de problemele celor rămaşi acasă, ci o continuare, din exil, a luptei pentru drepturile şi libertăţile românilor şi împotriva comunismului. S-a stabilit la Paris şi a început o muncă laborioasă de cronicar, alcătuind ample volume privind crimele comunismului din România. Pe lângă informaţiile cu care a plecat din România (cele de pe microfilme ori altele, în memorie), a adunat multe alte date despre aproape 150.000 de victime, cu scopul de a argumenta „genocidul la care a fost supus poporul român”.

În anii care au urmat a făcut nenumărate scrisori, adrese şi notificări către forurile internaţionale cu privire la situaţia din România, oferind detalii despre teroarea comunistă. A ridicat, împreună cu alţi foşti deţinuţi politici, un monument simbolic în cimitirul Montmartre din Paris, pentru cei exterminaţi în temniţele comuniste. A refăcut Partidul Naţional Ţărănesc în exil, al cărui secretar general a şi fost ales. A scris şi publicat zeci de articole documentare şi o serie de volume privind situaţia din România comunistă, dar şi două reviste, „Lupta Română” şi „Deşteaptă-te Române!”.

După 1989, deşi avea deja o vârstă înaintată şi numeroase probleme de sănătate – multe dintre ele datorate anilor petrecuţi în închisorile comuniste – şi-a intensificat cercetările în arhivele închisorilor, tribunalelor, spitalelor militare, a căutat informaţii pe monumente funerare, la administraţiile cimitirelor, în colecţii de ziare, a stat de vorbă cu mii de supravieţuitori ai închisorilor şi cu membrii familiilor acestora. S-a stins din viaţă la 26 ianuarie 2014 la Paris, departe de ţară, cu regretul că nu a putut finaliza o serie de lucrări care l-au preocupat şi cărora le-a dedicat ultimii ani de viaţă.

Multe dintre lucrările sale ne-au fost de mare ajutor pe parcursul cercetărilor din ultimii ani şi am menţiona, în mod special, cele 11 volume Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi, apărute la Editura Maşina de Scris din Bucureşti, între 2000-2010. Documentate în condiţii extrem de dificile, cu imposibilitatea de a avea acces la numeroase surse de arhivă, acestea nu ar trebui să lipsească din bibliografia istoricilor preocupaţi de istoria comunismului din România. De altfel, efortul remarcabil depus pentru realizarea lor, dar şi pentru celelalte lucrări pe care le-a scris şi editat, îl transformă pe Cicerone Ioniţoiu într-o adevărată instituţie de cercetare a comunismului. Desigur că există şi greşeli în paginile acestor lucrări, în mare măsură datorate „filtrelor” prin care informaţia a ajuns la el, pentru că, foarte adesea, pe lângă documentele de arhivă (la care a avut acces după 1990), sursele pe care le-a avut la dispoziţie au fost mărturii orale, texte memorialistice, scrisori şi însemnări primite de la cunoştinţe, discuţii cu foşti colegi de suferinţă şi, mai ales, propria memorie. Dar, cu toate aceste greşeli inerente în lucrările de istorie recentă, am constatat adesea cu surprindere că multe dintre informaţii erau absolut identice cu cele din arhive, deşi ştiam că în anumite cazuri nu a avut acces la documente elaborate de autorităţile vremii.

Încă de pe când lucra la litera M din Victimele terorii comuniste, domnul Ioniţoiu şi-a planificat să revină şi să publice completări la volumele anterioare. Între timp obţinuse noi informaţii, noi nume. Din păcate, vârsta şi starea sănătăţii i-au redus mult prea mult capacitatea de lucru şi nu a mai reuşit să dactilografieze decât litera A şi litera B (parţial), text ce reprezintă şi conţinutul volumului de faţă, al doisprezecelea. Cu puţin înainte de a fi internat în spitalele în care şi-a şi petrecut ultimele luni de viaţă, i-a trimis domnului Liviu Tudoraş dactilograma volumului cu rugămintea de a-l revizui şi de a-l da la tipar. Am contactat editura Argonaut, care şi-a manifestat interesul pentru publicare şi am făcut demersurile necesare pentru ca cele peste 9.600 de nume de români, germani, maghiari, evrei, armeni şi de alte naţionalităţi – care au un singur numitor comun: au fost victime ale terorii comuniste, fie că au fost arestaţi, condamnaţi, închişi, ucişi, deportaţi în Bărăgan sau în Uniunea Sovietică – să fie cunoscute.

Chiar dacă în ultimii ani cercetătorii pot obţine date şi informaţii despre trecutul recent mult mai uşor prin accesul la documentele aflate în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, la fişele matricole penale din Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (accesibile online pe site-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc la adresa http://www.iiccr.ro/ro/fise_detinuti_politici/) sau prin consultarea de dicţionare sau alte lucrări remarcabile (aş menţiona aici în mod special volumul coordonat de Romulus Rusan, Cartea morţilor din închisori, lagăre şi deportări, Academia Civică, Bucureşti, 2013), apreciem că volumul de faţă – cu toate lipsurile şi erorile pe care le conţine, şi care sunt absolut explicabile având în vedere condiţiile în care a fost realizat – are o valoare ştiinţifică remarcabilă şi una simbolică deosebită. Şi, pentru că am amintit de volumul coordonat de domnul Romulus Rusan, nu pot să nu semnalez că acesta are pe pagina a doua următorul text-dedicaţie: „Domnului Cicerone Ioniţoiu, cel care – de-a lungul unei vieţi – a încercat să ordoneze haosul şi să măsoare incomensurabilul din Gulagul românesc, omagiul şi mulţumirile noastre.” Aceste rânduri confirmă ceea ce considerăm şi noi, că domnul Cicerone Ioniţoiu este în mod indiscutabil unul dintre cei mai importanţi cercetători şi publicişti ai istoriei comunismului românesc.

Nu am putea încheia aceste rânduri fără a menţiona că apariţia volumului de faţă nu ar fi fost posibilă fără insistenţele şi perseverenţa domnului Liviu Tudoraş, fără încrederea şi suportul domnului Valentin Orga şi al editurii Argonaut şi fără generozitatea familiei Alex şi Domniţa Ştefănescu (Editura Maşina de Scris). Acestora din urmă li se cuvin, de altfel, mulţumiri speciale şi pentru eforturile făcute pentru apariţia precedentelor 11 volume din Victimele terorii comuniste.

Cartea de faţă este – la propriu – una neîncheiată, la fel ca şi demersul de a stabili numărul victimelor terorii comuniste în România. La 25 de ani de la căderea regimurilor comuniste suntem departe de a avea o evidenţă a victimelor comunismului, şi – în pofida eforturilor depuse de domnul Ioniţoiu sau de alte instituţii ale statului – apreciem că un astfel de demers foarte probabil nu va fi finalizat niciodată.

 

Dr. Cosmin Budeancă

Director general,

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc